Reușim?
Lucrăm zi de zi cu persoane adulte cu dizabilități,
Oameni deja formați, cu experiențe de viață, convingeri construite în ani de zile. Tocmai de aceea, schimbarea unei atitudini, dezvoltarea unei abordări proactive sau recâștigarea încrederii în propriile forțe nu se întâmplă imediat.
De multe ori ne dorim rezultate „aici și acum”. Ne-am dori ca după câteva întâlniri să vedem mai mult curaj, mai multă inițiativă, un loc de muncă obținut sau o schimbare vizibilă. Dar realitatea este că uneori lipsesc resursele necesare pentru un progres imediat. Atunci apare frustrarea.
Pentru beneficiar.
Pentru specialist.
Pentru toți cei implicați.
Frustrarea față de o societate încă discriminatorie prin politici lacunare, minți și inimi care acționează stereotipizat.
Recent, noi echipa Asociației „MOTIVAȚIE” din Moldova, am avut onoarea de a petrece câteva zile alături de mai multe grupuri de adolescenți și tineri cu dizabilități. A fost o experiență care ne-a emoționat profund. Sincer, credem că ei ne-au oferit nouă mai mult decât le-am oferit noi lor.
Ne-au amintit cât de important este să ai pe cineva care te ascultă fără să te judece. La început erau rezervați, vorbeau puțin și evitau să iasă în față. Apoi, încet, încet, au început să râdă, să pună întrebări, să își spună părerile și să se implice.
Ne-am reamintit și noi cât de repede poate înflori un om atunci când se simte în siguranță.
Și, în același timp, ne-am întristat să aflăm că mulți dintre ei aleg încă să se retragă. Nu pentru că nu au ce spune. Ci pentru că au învățat, din experiențe repetate de discriminare și respingere, că uneori este mai puțin dureros să taci decât să fii rănit din nou.
Trei zile.
Atât a fost nevoie pentru ca unii dintre ei să prindă curaj să vorbească, să participe și să simtă că fac parte dintr-un grup.
Dacă trei zile pot schimba ceva într-un adolescent, imaginați-vă câte experiențe pozitive are nevoie un adult ca să uite zecile de ani în care i s-a spus, direct sau indirect, că nu este suficient de bun.
Dar această răbdare trebuie să o învățăm noi toți ca și societate.
Știm că există reticență din partea unor părinți și cadre didactice față de incluziunea copiilor cu dizabilități în grădinițe și școli. O parte dintre aceste reacții apar deoarece procesul de incluziune a fost, în multe situații, implementat într-un ritm prea rapid. Au fost promovate numeroase exemple de bune practici, însă nu întotdeauna a existat timpul necesar pentru pregătirea sistemului: instruirea cadrelor didactice, dezvoltarea serviciilor de sprijin și asigurarea resurselor necesare pentru a răspunde diversității nevoilor elevilor.
Atunci când aceste elemente lipsesc, presiunea este resimțită de toți cei implicați – copii, părinți și profesori. Iar, paradoxal, din dorința de a construi un mediu incluziv, se poate ajunge la accentuarea sentimentului de excluziune, atât pentru copiii cu dizabilități, cât și pentru cei din jurul lor.
Cel mai greu de acceptat este însă altceva.
Unele destine vor purta pentru totdeauna amprenta vremurilor în care s-au născut. Pentru unele persoane cu dizabilitate, schimbările pe care le construim astăzi vor veni prea târziu. Ei nu vor mai avea încă o copilărie, încă o adolescență sau încă o viață în care să beneficieze de politici mai bune și de o societate mai incluzivă. Imaginați-vă, pentru o clipă, că libertatea de a merge la școală cot la cot cu colegii, de a participa la o piesă de teatru, de a avea un loc de muncă sau pur și simplu de a ieși din casă fără bariere depinde de voința noastră colectivă.
Reușim?
Această publicație este realizată cu suportul financiar al Agenției Suedeze pentru Dezvoltare și Cooperare Internațională (Sida) prin IM Swedish Development Partner. Sida sau IM nu sunt responsabile pentru conținutul prezentat și nu împărtășesc neapărat opiniile exprimate.