Parcursul Eugeniei de la provocări și stereotipuri spre independență
Eugenia este originară din orașul Chișinău. Ea a fost una din cele 55 de fete și femei cu dizabilități din șase regiuni ale țării, care și-au consolidat cunoștințele pentru a combate stigmatizarea și discriminarea persoanelor cu dizabilități, stereotipurile și violența în bază de gen prin instruire și alte activități de schimb de experiență. Sesiunile de instruire s-au desfășurat în cadrul proiectului „Împreună pentru o viață fără violență!”, implementat de Asociația „MOTIVAȚIE” din Moldova ca parte a etapei a doua a programului regional „EU4GenderEquality: Împreună împotriva stereotipurilor de gen și a violenței în bază de gen”, finanțat de Uniunea Europeană și implementat în comun de UN Women și UNFPA.
Proiectul „Împreună pentru o viață fără violență!” a avut scopul să contribuie la formarea unei opinii corecte despre persoanele cu dizabilități din societate și la reducerea violenței și stereotipurilor.
Eugenia provine dintr-o familie cu cinci copii. Din spusele acesteia, la ea acasă niciodată nu s-a făcut diferență dintre frați și surori în ceea ce privește responsabilitățile. Ea este unica persoană din familie care trăiește cu o dizabilitate. Părinții i-au tratat în mod echitabil, inclusiv la repartizarea sarcinilor casnice.
- Eugenia, din experiența ta ca persoană cu dizabilități fizice, cu ce stereotipuri te-ai confruntat în RM?
Personal, m-am ciocnit cu stereotipuri deja la maturitate. Acum 20 de ani, când eram la 18 săptămâni de sarcină cu primul meu copil, doamna medică-obstetriciană, la care eram pusă la evidență, chiar la prima noastră consultație a avut o abordare rece și distantă. A doua zi, când am mers la medicul de familie, acesta mi-a spus că acea doamnă mi-a recomandat să fac întreruperea sarcinii (ceea ce nu mi-a spus personal), chiar dacă nu aveam contraindicații. Când am revenit la acea medică-obstreticiană, ea mi-a reproșat de ce nu am planificat sarcina mai devreme și că există risc ca copilul meu să aibă Sindromul Down* (notă autor), fiindcă soțul meu avea pe atunci vârsta de 45 de ani. Eu aveam 28 de ani. După ce medicul a văzut cu nu mă poate convinge, m-a trimis la diverși specialiști, impunându-mă să dau alte analize costisitoare, care nu fac parte din setul standard pentru naștere, inclusiv să merg la un medic genetician. Chiar dacă la policlinica de sector ultrasonografia era gratuită, am fost trimisă la o altă instituție medicală de stat din oraș, unde această procedură era cu plată. Acolo am ajuns la un medic renumit, care mi-a făcut gratuit această investigație medicală și mi-a spus că am un băiat perfect sănătos și m-a încurajat să merg liniștită acasă. Dumnealui a argumentat că am aceleași șanse de a aduce pe lume un copil sănătos ca orice altă mamă cu abilități depline.
Într-un final, am decis să-mi schimb medicul. Am născut la alt specialist, de la care am avut toată susținerea. Apropo, când băiatul meu avea 6 luni și eram cu el în brațe pe scările policlinicii, m-am întâlnit din nou cu acea medică-obstetriciană, care mi-a recomandat să avortez. Doamna medic s-a arătat foarte surprinsă. Ea a zis că nu s-a gândit că o să mă vadă cu copilul în brațe și mi-a zis că sunt tare bravo.
Este îmbucurător să observ că atitudinile din sistemul medical față de femeile cu dizabilități, care doresc să devină mame, s-au îmbunătățit în ultimii ani. La o diferență de 9 ani, atunci când am născut a doua oară, am simțit o schimbare pozitivă de abordare din partea personalului medical.
- Dacă să vorbim de integrarea în câmpul muncii a persoanelor cu dizabilități, cât de deschiși/se crezi că sunt angajatorii/-oarele pentru a încadra în câmpul muncii o persoană cu dizabilități?
Am absolvit Universitatea Tehnică din Moldova, fiind licențiată în economie. Până a mă adresa la Asociația „MOTIVAȚIE” din Moldova pentru sprijin la angajare, am încercat să găsesc singură un loc de muncă în calitate de contabilă. Am căutat o perioadă destul de lungă, până răbdarea mea s-a epuizat. Am avut mai multe situații în care eram sunată înapoi de potențialii angajatori, după ce le expediam CV-ul, dar, după ce aflau că am o dizabilitate, interesul lor brusc scădea. O parte din angajatori își cereau scuze din start și spuneau că spațiile lor nu sunt accesibile pentru persoane cu mobilitate redusă. Chiar dacă le explicam că pentru mine scările nu sunt o problemă, căci le urc destul de ușor cu ajutorul cârjelor, oricum primeam refuz și nu mi se oferea șansa nici să-mi demonstrez abilitățile de muncă.
Odată am aplicat pentru postul de operator de ghișeu la o bancă din capitală, unde nu se solicita experiență, dar și acolo am fost refuzată din start din motiv că „o să lucrez doar 6 ore, nu 8, de aceea nu voi putea închide ziua de muncă la ghișeu”. Însă, ca să nu-mi refuze interviul de angajare la care deja am fost invitată, m-au îndemnat să trec interviu pentru un alt post de muncă la aceeași bancă, unde se solicita să am experiență. Am auzit cazuri în care angajații unei alte companii se revoltau din cauza faptului că o persoană cu dizabilități care lucrează doar 6 ore este remunerată ca pentru 8 ore lucrate, deși este conform prevederilor legale** (notă autor). Îndemn toți angajatorii să fie bine informați privind dreptul la muncă al persoanelor cu dizabilități. Doar prin deschidere și valorificarea potențialului profesional al tuturor persoanelor, vom putea construi o societate incluzivă în care fiecare membru se bucură de drepturi depline.
- Cu ai învățat în urma sesiunii de instruire dedicată fetelor/femeile cu dizabilități, organizată de Asociația „MOTIVAȚIE” din Moldova?
Formările au fost o oportunitate bună pentru femeile cu dizabilități din diferite regiuni ale țării de a socializa și a face schimb de experiență, a împărtăși într-un format restrâns și sigur situații de violență prin care au trecut și modul în care acestea au fost depășite. Atunci când te adresezi poliției, fiind deja informată despre drepturile tale, te simți mai încrezătoare. Grație Asociației „MOTIVAȚIE”, am avut curaj să particip și la o emisiune radio în care am vorbit la tema dată și am încurajat și alte femei cu dizabilități să caute sprijin, să știe că nu sunt singure și că nimeni nu merită să trăiască în violență. Mi-a părut foarte valoroasă sesiunea în care am vorbit despre semnele care pot indica prezența unei situații de violență. Astfel, putem reacționa cu grijă în cazul în care observăm în comunitate o posibilă situație de violență sau abuz și putem contribui la sprijinireapersoanei afectate prin orientarea ei către organele competente. O persoană bine informată, care știe cum să depisteze diferite forme de violență, este mai pregătită să reacționeze adecvat, atât pentru a sprijini pe alții, cât și pentru a se proteja pe sine.
- Cât de răspândit crezi că este fenomenul violenței față de persoanele cu dizabilități?
Din fericire, nu m-am confruntat personal cu acest fenomen, dar cunosc destule femei cu dizabilități din diferite regiuni ale țării, care s-au ciocnit cu diferite forme de violență în familie, inclusiv cu violența fizică și economică.
Cred că una din provocările majore pe care le întâmpină femeile cu dizabilități din Moldova este faptul că multe centre de plasament, destinate victimelor violenței în familie, nu sunt accesibile pentru persoanele cu mobilitate redusă. În plus, o persoană cu dizabilități de obicei se confruntă cu mai multe provocări în identificarea unui loc de muncă. Respectiv, ea va avea nevoie de mai mult timp ca să-și (re)dobândească independența financiară, în cazul în care se confruntă cu violență și este dependentă financiar de agresor. Acest aspect face, din păcate, ca multe femei cu dizabilități, afectate de violență, să suporte lucruri care nu ar trebui să fie tolerate, inclusiv chiar să revină la abuzator.
- Ce tip de sprijin crezi că ar ajuta femeile cu dizabilități să fie mai în siguranță și să aibă acces la ajutor în caz de violență?
Ca să prevenim discriminarea și violența față de persoanele cu dizabilități, cred că este important să începem, în primul rând, cu schimbarea percepției din partea societății față de aceste persoane: să schimbăm abordarea centrată pe milă și caritate, pe una de la egal la egal, bazată pe respect și demnitate. Un alt factor important în acest sens cred că este gradul de informare, dar și independența financiară a persoanelor cu dizabilități, asigurată de o muncă decentă care îți aduce plăcere.
Cred că încrederea noastră în sine și curajul stă la baza puterii noastre de a combate stigmatizarea socială, discriminarea și de a rupe cercul vicios al violenței, indiferent de forma acesteia. Dacă vă confruntați cu violență, nu tolerați acest fenomen. Vorbiți despre asta deschis cu o persoană de încredere, sau contactează TELEFONUL DE ÎNCREDERE PENTRU FEMEI ȘI FETE 0 8008 8008. În caz de risc major, sunați la 112.
Proiectul „Împreună pentru o viață fără violență!” este implementat de Asociația „MOTIVAȚIE” din Moldova în cadrul programului „Împreună împotriva stereotipurilor de gen și a violenței în bază de gen” (etapa a doua), finanțat de Uniunea Europeană și implementat în comun de UN Women și UNFPA.
*În cazul Sindromului Down, peste 90% din cazuri sunt cauzate de o eroare în diviziunea ovulului (de la mamă), nu a spermatozoidului. Vârsta maternă este principalul factor de risc asociat cu Sindromul Down. Riscul crește semnificativ după vârsta de 35 de ani.
** Conform art. 96 din Codul muncii, persoanele cu dizabilităţi severe şi accentuate au dreptul la o durată redusă a timpului de muncă de 30 de ore pe săptămână, fără diminuarea drepturilor salariale şi a altor drepturi prevăzute de legislație.
