Valentina Portean, șef serviciu Îngrijire Socială la domiciliu, r. Anenii Noi: „Persoanele cu dizabilități sunt o parte importantă a comunității noastre, pe care trebuie să-i acceptăm și să-i ajutăm să se includă în societate”
În 2023 Valentina a absolvit masteratul la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din or. Chișinău la Facultatea de Psihologie și Psihopedagogie Specială. Ea a scris lucrarea de master privind educația incluzivă a persoanelor cu cerințe educaționale speciale și a fost una din cei 27 de participanți la trainingul „Incluziunea persoanelor cu dizabilități în acțiuni umanitare. Dezvoltarea planurilor de intervenție în situații de criză pentru refugiați și persoane cu dizabilități”, organizat de echipa Asociației „MOTIVAŢIE” din Moldova la finele lunii septembrie.
Alături de Valentina, la training au participat și asistenții sociali comunitari din raion. Aceștia au remarcat faptul că i-a plăcut mult lucrul în grup la Planul de intervenție în caz de criză, axat pe incluziunea persoanelor cu dizabilități. Aceștia au aflat multe informații noi despre barierele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități în comunitate, inclusiv istorii reale ale persoanelor cu necesități speciale, inclusiv refugiați din Ucraina, care au beneficiat de suportul MOTIVAȚIEI. Participanții au remarcat faptul că astfel de instruiri productive ar trebui să fie organizate și pentru alți actori ai societății, arătându-și dorința de a afla mai multe informații utile privind tehnicile de motivare a persoanelor cu dizabilități ca să participe în diferite acțiuni umanitare și aspecte legate de lucrul cu persoanele cu dizabilitate mintală.
Valentina, povestiți-mi vă rog despre experiența dvs. în domeniul social mai bine de 10 ani?
Din 2019 până în prezent activez ca șef serviciu îngrijire la domiciliu, Asistența Socială și Protecția a Familiei, com. Cobușca Veche, r. Anenii Noi. Inițial, în 2013 am fost încadrată la muncă în serviciul Direcției de Asistență Socială ca asistent personal pentru fiul meu Valentin, care are o dizabilitate fizică de grad sever.
Cu ce provocări v-ați confruntat ca părinte?
În 2007, când fiul meu pentru prima dată a pășit pragul școlii, l-am însoțit personal. În timpul orelor eram pe băncile din spate și monitorizam ca să nu cadă și să se traumeze, fiindcă avea probleme cu echilibrul din cauza dizabilității. În acele timpuri nu exista serviciul de asistent personal și aveam grijă de el la domiciliu. Timp de 2 ani am însoțit fiul la școală, dar cu timpul dizabilitatea lui s-a agravat și am solicitat la conducerea școlii să fie deservit la domiciliu de către cadrele didactice. La început era foarte complicat să motivez profesorii să predea orele pentru fiul meu acasă. Ei chiar îmi recomandau să trec fiul de la curricula generală, cu care puteam să mergem la liceu, la cea adaptată. Dar, nu am acceptat, fiindcă competențele fiului meu la studii erau foarte bune. Cu timpul, profesorii au văzut că Valentin își dă stăruința la studii și au început să vină regulat și să-l ajute să învețe acasă. Desigur, acest fapt s-a întâmplat nu fără efortul și insistența mea. Fiul meu a susținut cu brio examenele de clasa a 9-a, el a primit medalie și mențiunea „imaginea școlii”. Valentin iubea foarte mult matematica și l-am dat la profil real. Colegii lui au fost foarte receptivi, l-au acceptat din start în gașca lor.
V-ați confruntat și cu bariere legate de accesibilitate infrastructurală?
Unul din motivele de bază pentru care fiul meu n-a putut frecventa școala fizic a fost lipsa accesibilității. Pe atunci nu existau rampe de acces pentru utilizatorii de scaun rulant, ușile erau prea înguste, în plus nu era nici o camera sanitară adaptată la necesitățile acestuia. La scări de fiecare dată eram nevoită să-l ridic în brațe. Cantina era în alt bloc și avea o mulțime de scări. Atunci când fiul deja studia de la domiciliu, au apărut rampe (doar una fiind accesibilă conform standardelor), dar oricum nu putem intra cu căruciorul în școală independent ca să participăm la sărbători. Atunci se implicau foarte activ colegii de clasă a lui Valentin și îl ajutau, dar oricum exista un risc major să se traumeze, fiindcă scările erau abrupte.
Ce schimbări ați remarcat cu timpul în procesul de incluziune a copiilor cu necesități speciale la studii?
Cu anii, s-a schimbat destul de mult atitudinea față de copiii cu necesități speciale. După noi la școală au fost și alți copii cu dizabilități, care s-au integrat deja mult mai ușor. Au apărut cadrele didactice de sprijin, clasele pentru copii cu necesități speciale, psihologul și psihopedagogul.
Ați participat activ la trainingul MOTIVAȚIEI privind incluziunea persoanelor cu dizabilități în acțiuni umanitare, organizat în r. Anenii Noi. Ce v-a plăcut în mod special?
Am trecut în viață prin diverse provocări, care m-au făcut să cunosc din propria experiență domeniul dizabilității. Instruirea mi-a reconfirmat că problemele cu care s-a confruntat familia mea nu sunt unice. Și alte persoane care au copii cu necesități speciale le întâmpină. Ca părinți nu trebuie nicicând să dăm mâinile în jos, dar să fim în căutare de răspunsuri și soluții. Noi suntem persoanele care cunoaștem cel mai bine necesitățile copiilor noștri și putem ajuta profesorii cu informații. Pe parcursul anilor, foarte mulți părinți din diverse zone ale republicii s-au adresat la mine pentru diferite informații. Respectiv, le voi transmite cu drag toată informația acumulată la training.
Cum vi s-a părut experiența de lucru la elaborarea Planului de intervenție în situații de criză pentru refugiați și persoane cu dizabilități din raion?
Un asemenea Plan este foarte binevenit, fiindcă la moment el nu există la nivel de raion. Fiind elaborat vom avea pașii concreți după care ne vom putea ghida acțiunile și efortul ca specialiști în cazul apariției unor probleme similare. În echipa mea am venit cu recomandări la capitolul servicii sociale, medicale și educaționale, unde avem ca societate foarte multe restanțe. Luarea în vizor a aspectului legat de incluziune și dizabilitate în Planul de intervenție în situații de criză pentru refugiați și persoane cu dizabilități din r. Anenii Noi este un aspect foarte important. Doar așa măsurile umanitare vor fi îndreptate pentru a acoperi nevoile de bază ale tuturor persoanelor cu dizabilități. Pentru a depăși criza umanitară, aceste persoane au o mai mare necesitate de a fi ajutate și integrate social.
De la ce ați dori să înceapă schimbările la nivel local privind incluziunea persoanelor cu dizabilități?
Cred că este nevoie de seminare și campanii de informare pentru părinții, care cresc și educă copii cu dizabilități, cât și pentru părinții care au copii cu abilități depline. De cele mai multe ori acești părinți nu acceptă să fie împreună în clasă cu copilul lor un copil cu necesități speciale, motivând că acesta “stopează orele” și că pedagogul va fi nevoit să aibă grijă de el, dedicându-i mai mare atenția și nu va reuși să predea tot materialul. Persoanele cu dizabilități sunt o parte importantă a comunității noastre, pe care trebuie să-i acceptăm și să-i ajutăm să se includă în societate. Părinții care pentru prima oară află diagnoza copilului său primesc o lovitură psihologică foarte mare. Ei au o mare nevoie de consiliere psihologică, mai ales la prima etapă, fiindcă sunt foarte inhibați și nu știu unde să se adreseze. Bineînțeles, trebuie să începem de la schimbări la nivel de accesibilitate a infrastructurii, în special în instituții medicale, sociale, educaționale, mă refer la accesibilitate de acasă până la instituție.
Dna Valentina, vă mulțumesc frumos pentru dialog!
Interviul este realizat în cadrul programului „Războiul din Ucraina: Răspuns și recuperare incluzivă la inițiativa organizațiilor persoanelor cu dizabilități (Faza 2)”, cu asistența financiară a partenerului de finanțare CBM și Fondului European al Dizabilității.
